În aproape fiecare casă în care cresc copii există, mai devreme sau mai târziu, același mic mister: unde dispar toate jucăriile?
La început sunt peste tot. În sufragerie, sub masă, în mașină, în geanta mamei, uneori chiar și în baie. Sunt găletușe, cuburi, puzzle-uri, mașinuțe, plastilină, figurine, seturi de bucătărie și, desigur, jucăria aceea pe care copilul a cerut-o trei săptămâni cu o intensitate demnă de o negociere diplomatică.vApoi trec anii. Unele ajung într-o cutie, altele la un verișor mai mic, altele pur și simplu dispar. Și este perfect normal. Dar unele obiecte au o viață mai lungă. Nu neapărat pentru că au fost mai scumpe sau mai spectaculoase, ci pentru că, la un moment dat, au început să însemne ceva. Uneori este un ursuleț. Alteori o păturică. Sau o păpușă pentru copii care ajunge să fie ținută în brațe, purtată în vacanțe, uitată sub pătură și recuperată de cineva exact înainte de culcare.
Aici începe partea interesantă: aceeași păpușă poate avea roluri foarte diferite la 3 ani, la 5 ani și la 8 ani. Nu pentru că păpușa se schimbă, ci pentru că se schimbă copilul.
Jocul cu păpuși se schimbă odată cu dezvoltarea copilului
Când alegem o jucărie, ne uităm aproape automat la eticheta de vârstă. Este importantă, mai ales pentru siguranță, dar nu spune întreaga poveste. Doi copii de aceeași vârstă se pot juca foarte diferit: unul poate inventa deja personaje și dialoguri, altul preferă gesturile repetitive și scenariile foarte simple.
Pe măsură ce copilul crește, se dezvoltă și capacitatea lui de a transforma obiectele prin imaginație. ZERO TO THREE arată că în jurul vârstei de 2–3 ani jocul de prefăcătorie devine tot mai prezent: obiectele încep să capete roluri noi, apar povești, mici reguli și scene inspirate din viața de zi cu zi.
O păpușă se potrivește foarte bine în acest tip de joc tocmai pentru că nu face mare lucru singură. Nu are nevoie de 14 funcții, trei moduri de iluminare și o aplicație companion.
Așteaptă.
Copilul trebuie să-i inventeze vocea, povestea, dispoziția, familia, meseria sau chiar problemele. Astăzi merge la doctor. Mâine este profesoară. Poimâine pleacă în Antarctica.
Copilul nu doar consumă o poveste. O creează.
În jurul vârstei de 3 ani: lumea este încă foarte concretă
La trei ani, joaca cu o păpușă poate părea simplă pentru un adult. Copilul o culcă, o hrănește, o plimbă prin casă, o așază pe un scaun și repetă aceleași gesturi de multe ori. Tocmai prin aceste repetiții însă exersează secvențe de acțiuni pe care le vede în jur și începe să le înțeleagă.
Este și perioada în care adultul poate intra foarte ușor în joc fără să-l preia cu totul. „Unde doarme?”, „Îi este frig?”, „Ce mănâncă?” sunt întrebări simple care pot transforma un gest repetitiv într-o conversație.
Harvard Center on the Developing Child descrie astfel de schimburi prin conceptul de „serve and return”: copilul inițiază printr-o privire, un gest sau un cuvânt, iar adultul răspunde. Aceste interacțiuni contribuie la dezvoltarea limbajului și a abilităților sociale și cognitive.
Păpușa nu produce, evident, aceste beneficii de una singură. Dar poate deveni un foarte bun pretext pentru ele.
Între 4 și 6 ani, păpușa începe să aibă o viață proprie
În anii următori, jocul devine mai bogat. Păpușa nu mai este doar pusă la culcare. Poate fi tristă, curajoasă, răsfățată, încăpățânată sau foarte hotărâtă să nu mănânce supă.
Academia Americană de Pediatrie include păpușile și figurinele între jucăriile care pot susține jocul simbolic. Prin ele, copiii pot folosi limbajul și poveștile pentru a imita și procesa situații și emoții din viața reală.
Aici, simplitatea unei jucării poate fi un avantaj. O păpușă care nu vorbește singură îl obligă pe copil să-i inventeze vocea. Dacă nu vine cu un scenariu prestabilit, copilul trebuie să-l construiască. Iar dacă expresia feței nu spune categoric „sunt fericită” sau „sunt tristă”, aceeași păpușă poate fi ambele lucruri în aceeași după-amiază.
Nu tehnologia face jocul complex. Copilul îl face.
Când o jucărie devine „a mea”
Unele jucării sunt iubite intens câteva săptămâni și apoi dispar în cutia cu jucării. Altele capătă o importanță cu totul diferită.
Trebuie să stea lângă copil la culcare. Trebuie luate în mașină. Trebuie găsite înainte de plecare. În unele familii, părinții ajung să verifice prezența ursulețului preferat aproape la fel de atent ca pașapoartele.
Donald Winnicott a descris conceptul de obiect tranzițional, referindu-se la anumite obiecte cărora copilul le acordă o încărcătură afectivă specială și care pot avea un rol în relația dintre lumea sa interioară și realitatea exterioară.
Este important însă să nu transformăm această idee într-o rețetă. Nu orice păpușă sau ursuleț devine obiect tranzițional. Copilul este cel care acordă acel rol.
Părintele poate cumpăra jucăria. Nu poate cumpăra și atașamentul.
O jucărie poate distra copilul. Un companion poate rămâne cu el.
Există o diferență între valoarea de utilizare a unui obiect și valoarea lui sentimentală.
O jucărie electronică poate fi fantastică timp de câteva luni. Un set de plastilină poate oferi ore întregi de joc. O găletușă de nisip poate construi castele foarte serioase la mare.
Toate își au rostul.
Dar unele obiecte intră într-o altă categorie. Nu mai sunt importante doar pentru ce fac, ci pentru că au fost acolo.
O păpușă poate participa la o vacanță, la o mutare, la o perioadă în care copilul a dormit pentru prima dată singur în cameră sau la câteva dimineți în care a trebuit neapărat să ia micul dejun lângă farfuria de cereale.
Așa se adună povestea. Nu într-o singură zi, ci puțin câte puțin.
După 7 ani, joaca se schimbă, dar obiectul poate rămâne
Pe măsură ce copilul crește, apar alte interese, alte jocuri și alte relații. Păpușa poate fi folosită din ce în ce mai rar și este absolut firesc.
Uneori însă, tocmai aici începe o altă etapă. Din jucărie devine amintire.
La cinci ani poate fi un personaj. La opt ani poate fi încă un companion. La doisprezece ani poate sta mai mult pe raft. Iar la șaisprezece ani copilul poate spune, cu autoritatea specifică adolescenților, că „nu mai este copil”.
Foarte bine.
Nu trebuie insistat.
Dar nici nu înseamnă neapărat că obiectul și-a pierdut valoarea. Uneori doar și-a schimbat rolul.
După încă zece sau douăzeci de ani, o păpușă poate deveni un fel de semn de carte între capitolele vieții. Nu mai amintește doar de ea însăși, ci de o cameră, o casă, o bunică, o vacanță sau o perioadă întreagă.
De ce jucăriile simple pot rămâne interesante mai mult timp
Academia Americană de Pediatrie recomandă să privim jucăriile nu după numărul funcțiilor pe care le au, ci după felul în care susțin interacțiunea, limbajul, jocul simbolic și rezolvarea de probleme.
Diferența pare mică, dar nu este: o jucărie nu trebuie neapărat să facă multe lucruri. Este mai interesant când copilul poate face multe lucruri cu ea.
O păpușă poate dormi, merge la medic, pleca într-o excursie, intra într-un castel construit din două perne sau deveni colegă de grădiniță.
Niciuna dintre aceste funcții nu trebuie instalată.
O păpușă handmade presupune și puțină grijă
O păpușă handmade este diferită de o jucărie industrială concepută să suporte aproape orice. Materialele textile, părul, hainele și broderiile cer puțină atenție.
Păpușile Norra nu sunt concepute pentru spălare la mașină sau pentru joc foarte agresiv. Acest lucru ține în primul rând de felul în care sunt realizate, dar poate exista și o experiență utilă aici: aceea de a avea grijă de un obiect care contează.
Copiii ajung la responsabilitățile mari prin multe responsabilități mici. „Ai grijă de ea”, „nu o lăsa afară”, „pune-o undeva unde nu se murdărește” par lucruri mărunte, dar exersează atenția și continuitatea.
Nu pentru că o păpușă produce miraculos un adolescent responsabil. Dezvoltarea copilului nu funcționează atât de simplu. Dar obiceiurile se construiesc din multe experiențe mici și repetate.
Pentru partea practică, am scris separat despre cum să păstrezi o păpușă handmade mereu în formă.
Nu fiecare copil se atașează de o jucărie. Și este perfect normal.
Unii copii au un obiect preferat fără de care plecarea în vacanță pare imposibilă. Alții nu dezvoltă niciodată o asemenea relație.
Niciuna dintre situații nu spune, de una singură, ceva problematic despre copil.
Un copil care nu doarme cu o păpușă nu este mai puțin afectuos, iar unul care păstrează același ursuleț ani întregi nu este automat prea dependent. Temperamentele sunt diferite, familiile sunt diferite, iar jocul nu trebuie transformat într-un test psihologic de sufragerie.
Rolul adultului nu este să forțeze atașamentul, ci să lase loc pentru el.
Aceeași păpușă, alt copil
Poate că acesta este lucrul cel mai interesant în relația dintre copil și jucăria sa: obiectul rămâne același, dar copilul nu.
La trei ani îl explorează. La cinci îi inventează o viață. La opt poate încă să se întoarcă la el. Mai târziu îl păstrează pentru cu totul alte motive.
Și poate, într-o zi, un adult va deschide o cutie, va găsi acolo o păpușă și își va aminti instantaneu o cameră, o casă, o voce sau o persoană dragă.
Atunci obiectul nu mai valorează cât materialul din care a fost făcut.
Valorează cât povestea pe care a reușit să o păstreze.
Dacă vrei să vezi modelele pe care le avem acum în atelier, găsești păpușile textile handmade disponibile în magazinul Norra.
Surse și lecturi
- American Academy of Pediatrics / HealthyChildren.org — despre alegerea jucăriilor și jocul simbolic.
- Center on the Developing Child, Harvard University — despre joc și interacțiunile responsive dintre copil și adult.
- ZERO TO THREE — despre dezvoltarea jocului imaginar în primii ani.
- Literatura de specialitate despre conceptul de obiect tranzițional formulat de D. W. Winnicott.
Lasă un răspuns